Uuuh!

Uuuh!

 

Sunt iscusit, uşor falit căci n-am socotit,

Am pus preţ pe vorbe de duh

Răspândite prin văzduh.

Nu m-am oprit, chit că-n rană-i cuţitul înfipt.

 

În bătaia vântului, de neclintit, bine pregătit.

Cu căldură-n suflu, cuprins de năduh,

’S de neatins de bruh.

La vorbe-s chibzuit, fapte-am privit, oameni am citit.

 

De exerciţiu-s călit, novice fiind, de multe ori m-am pripit.

Născut în zi de mare zăduh

În prezenta Sfântului Duh,

Îndârjit fiind, adevăr mi-a dăruit ca să mă vadă izbăvit.

 

 

 

Îngeri, de Vitiuska

Îngeri

Port în suflet pretutindeni doi sfinţi

Se îngrijesc de mine, mă ocrotesc, doi părinţi

Aş vrea în fiecare zi să le mulţumesc pentru suport

Şi-aş vrea, mereu, să le-arăt dragostea ce le-o port

 

Ştiu că mi-e sufletul încă tânăr, de copil

Şi sunt condus de un caracter încă juvenil

Dar o oglindă-mi aminteşte că îmbătrânesc

Şi că parinţilor trebuie să le mulţumesc.

 

Din tot ce m-au învăţat, aş vrea măcar jumătate

Să pot s-ofer la rândul meu mai departe.

Un lucru prin minte acum îmi trece

Cum reuşeau dintr-o bucată să facă zece.

 

Părinţii mei, ce mă iubesc fără măsură

Nu ezitau să-şi rupă de la gură

Să-mpartă cu noi orice mizilic

Părinţii mei cu chip angelic.

ingeri-vitiuska

 

 

 

Împreună, la joacă, de Vitiuska

Împreună, la joacă

 

Am văzut atâtea locuri împreună

Mă duci pe mare, mă urci pe lună

Mă duci în locuri neştiute,

Îmi aud numele şi vin pe vrute, nevrute.

 

Şi facem totul împreună,

Nedespărţiţi, mereu de mână

Lumea e mare şi pe alocuri

Ea are farmec, noi avem jocuri.

impreuna, la joaca - vitiuska

 

Tablou de familie, de Vitiuska

Tablou de familie

 

Din camera de zi se aude un oftat.

Pe canapeaua roasă stă un biet moşneag,

În mintea lui sunt multe lucruri ce se cern

Pe mâini stă sprijinită Steaua Sudului, Jules Verne.

 

Fruntea sa e încreţită şi mâinile-I sunt îmbătrânite

Paginile-ngălbenite, uşor, sunt răsfoite.

Fire de praf sunt pe alocuri depuse pe masă

Florile din glastră primesc lumina ce intră pe fereastră.

 

Şi în aceea lumină se putea  vedea

Un fum gros ce din pipa-I învăluitor ieşea.

Fruntea-I riduri aşternea. Cu buricele degetelor tocite,

Zilele lui, i le pot numara acum în pagini citite.

tablou de familie.jpg

 

 

Când, de Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Când

 

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.

virgil carianopol-cand

 

Tare-am fost, de Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Tare-am fost

 

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,

Un sucit mereu, un strâmbă-drum,

Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul,

Iar de-acolo, unde sunt acum.

 

Toată viaţa mi-o trăii bolnavă.

Am fost mare, doar când eram „mic.”

Am suit când am căzut din slavă

Şi-am căzut voind să mă ridic.

 

N-am cerut  la nimeni niciodată,

Chiar de-a fost să rabd, în viaţa mea.

Am dat totul fără nici o plată,

Nevoind nimic să mi se dea.

 

N-am lovit în nimeni. Mai-nainte

Am izbit în mine pentru-a şti

Cât ar fi durerea de fierbinte

Pentru-acel pe care l-aş lovi

 

Am trecut prin toate totdeauna

Ne-nsemnat, mereu un suferind,

Un vulcan, afară stins într-una,

Înăuntru, însă, clocotind.

virgil carianopol-tare-am fost

 

Baba, de Vitiuska

Baba

Mă simt deja mai ostenit,

bătrâneţe, ştiu că ai venit.

Haina mi-e călduroasă, groasă, din pâsle,

braţele mi-s grele, azi, ca două vâsle.

Ceva, vru liniştea si gândurile parcă să-mi tulbure,

un vânt ce mişcă poarta casei vrând parcă s-o fure.

Duc lupta asta de prin Brumar

şi totu’mi pare un calvar.

Acum sunt bătrân şi-s singuratic,

tot ce mi se-ntâmplă-mi pare un spectacol sadic.

Un roşu aprins din focul ce încălzeşte soba

vrea să mă anunţe că nu mi-e departe baba

ce împleteşte roşu cu alb în Mărţişor,

şi-mi aminteşte şi de baba de care tare-mi este dor.

baba- vitiuska.jpg

 

Sunt ca un ochi de cal, de Ana Blandiana

Ana Blandiana

Sunt ca un ochi de cal

Sunt ca un ochi de cal
Acoperit spre lume.
Să nu mă-ntrebi
Când o să-ajung la tine,
Ce arbori şi ce flori
Am întâlnit.
Eu văd numai drumul
Şi din când în când
Umbrele norilor,
Transmiţându-mi mesaje
Pe care nu le înţeleg.

ana-blandiana-sunt-ca-un-ochi-de-cal

Poezia, de Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

nichita-stanescu-poezia

De Dragobete

De printre buze-ți ies iar
Aceleaşi cuvinte ce vor să-mi intre-n minte clar
Şi zâmbetul meu de copil, pe care tot îl urmăreşti,
Pe chipul meu se-arată de-ndată ce-i spui că-l iubeşti.

Îmbrăţişare, de Vitiuska

Îmbrăţişare

 

Întâmplarea ne adusese unul lângă celălalt,

un semn ce-l percepusem, iniţial, preaînalt,

că-mi dădeai curajul să-mi ridic ochii de pe asfalt,

fiind mereu gata în braţe să faci câte un salt.

 

Erai cuprinsă de-o roşeaţă, obrajii ţi-erau fierbinţi,

şi-ai încercat, din prima zi, cu mângâieri să mă alinţi.

Eu te-am văzut, din prima zi, icoană între sfinţi,

tu m-ai privit şi m-ai ales dintr-o ceată de prinţi.

 

Când razele de soare-ţi străpungeau părul negriu,

m-au prins uitându-mă la tine, uitând eu sa mai fiu,

pierzându-mă de trup de tot, cerşind şi eu o rază

din cele ce-ţi treceau prin păr, pe pământ să nu cază.

imbratisare-vitiuska

 

 

 

 

Da…nebun! de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale

Da… nebun!

 

Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!

i-l-caragiale-da-nebun