Când, de Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Când

 

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.

virgil carianopol-cand

 

Tare-am fost, de Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Tare-am fost

 

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,

Un sucit mereu, un strâmbă-drum,

Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul,

Iar de-acolo, unde sunt acum.

 

Toată viaţa mi-o trăii bolnavă.

Am fost mare, doar când eram „mic.”

Am suit când am căzut din slavă

Şi-am căzut voind să mă ridic.

 

N-am cerut  la nimeni niciodată,

Chiar de-a fost să rabd, în viaţa mea.

Am dat totul fără nici o plată,

Nevoind nimic să mi se dea.

 

N-am lovit în nimeni. Mai-nainte

Am izbit în mine pentru-a şti

Cât ar fi durerea de fierbinte

Pentru-acel pe care l-aş lovi

 

Am trecut prin toate totdeauna

Ne-nsemnat, mereu un suferind,

Un vulcan, afară stins într-una,

Înăuntru, însă, clocotind.

virgil carianopol-tare-am fost

 

Sunt ca un ochi de cal, de Ana Blandiana

Ana Blandiana

Sunt ca un ochi de cal

Sunt ca un ochi de cal
Acoperit spre lume.
Să nu mă-ntrebi
Când o să-ajung la tine,
Ce arbori şi ce flori
Am întâlnit.
Eu văd numai drumul
Şi din când în când
Umbrele norilor,
Transmiţându-mi mesaje
Pe care nu le înţeleg.

ana-blandiana-sunt-ca-un-ochi-de-cal

Poezia, de Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

nichita-stanescu-poezia

Da…nebun! de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale

Da… nebun!

 

Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!

i-l-caragiale-da-nebun

Către cititori, de Lucian Blaga

Lucian Blaga

Către cititori

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.

lucian-blaga-catre-citittori

 

În stilul lui Bacovia, de Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu

În stilul lui Bacovia

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

mircea-cartarescu-in-stilul-lui-bacovia

Creion, de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Creion

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

 

creion-tudor arghezi.jpg

Semne, de Geo Bogza

Geo Bogza

Semne

 

Cu genunchii la gură, cu pumnii strânşi,

Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingaşe semne de întrebare.

Cu trupul drept, cu faţa în sus,
Dorm morţii în adâncul pământului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

geo-bogza-semne

La mare, de Lucian Blaga

Lucian Blaga

La mare

Viţe roşii,

viţe verzi sugrumă casele-n lăstări sălbatici

şi vânjoşi-asemenea unor plopi ce-şi

strânâg în braţe prada.

Soarele în răsărit-de sânge-şi spală-n mare

lancile, cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o fiară.

Eu

stau pe ţărm şi-sufletul mi-e dus de-acasa.

S-a pierdut pe-o cărăruire-n nesfârşit şi nu-şi gaseşte

drumul înapoi.

lucian-blaga-la-mare

Despre ţara din care venim, de Ana Blandiana

Ana Blandiana

Despre ţara din care venim

Hai să vorbim

Despre ţara din care venim.

Eu vin din vară,

E o patrie fragilă

Pe care orice frunză,

Căzând, o poate stinge,

Dar cerul e atât de greu de stele

C-atârnă uneori pân’ la pământ

Şi dacă te apropii-auzi cum iarba

Gâdilă stelele râzând,

Şi florile-s atât de multe

Că te dor

Orbitele uscate ca de soare,

Şi sori rotunzi atârnă

Din fiecare pom;

De unde vin eu

Nu lipseşte decât moartea,

E-atâta fericire

C-aproape că ţi-e somn.

ana-blandiana-despre-tara-din-care-venim

Ce bine că eşti, de Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuită luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

nichita-stanescu-ce-bine-ca-esti